CEAUŞESCU – ROMÂNIA, binom singular în istorie şi pe planetă

La vremea enunţării lui, nu-i fuseseră pătrunse sensurile şi nici valenţele extraordinare. Fusese, cu siguranţă, gândul vreunui poet – ca vers complet într-un poem cu varianta „CEAUŞESCU – ROMÂNIA, stima noastră şi mândria”!

Prin glasul poeţilor, spunea Horaţiu, vorbesc zeii(mens divinior); şi nu orice nesocotit îl poate contrazice, fie pe poet fie viaţa reală, care nu poate fi interpretată după voinţa fiecăruia.

Pe teritoriul şi la momentul în care era rostită, cu prilejul manifestaţiilor festive, populare, lozinca exprima simbioza dintre conducător şi poporul pe care îl păstorea. Nimic mai mult, nici măcar pentru autor/autori.

Asocierea persoanei cu ţara şi cu poporul putea veni spontan, precum toate inspiraţiile poetice, în efortulcăutării metaforelor şi al expresivităţii lor.

Fenomenul se petrece numai atunci când creatorul se identifică, mental şi sufleteşte, cu tema şi cauza.

Or, în anii ’60-’70 ai secolului XX, niciun român raţional nu ar fi contestat unitatea dintre conducător şi majoritatea zdrobitoare a „supuşilor”- pentru că ei nu se simţeau supuşi, ci egali în făurirea idealului care se înfăptuia sub ochii lor: dezvoltarea multilaterală a României şi statornica creştere a calităţii vieţii lor.