Pro şi contra Nicolae Ceauşescu – soarta inşilor aleşi

După 1989 au fost scrise zeci, dacă nu sute, de cărţi, articole şi studii despre cel ce fusese, între 1965 şi 1989, conducătorul necontestat nici în ţară şi nici în lume, al Statului român.

Nu intenţionez să le comentez pe cele apărute în timpul vieţii sale, pentru că acestea erau, în mod firesc, subiective, excesiv de laudative, cele mai multe comandate.

Pe cele scrise după 1989 nu are niciun rost să le aprofundez, pentru că acele critici sunt la fel de lipsite de obiectivitate, chiar necinstite, având tendinţa de a şterge numele său din memoria prezentului şi a generaţiilor viitoare. De ce? Pentru că fost un model pregnant care a lăsat în urma sa fapte memorabile.

Premisele de la care s-a pornit înainte şi după 1989 par neserioase, ele încercând să pună într-o balanţă fragilă ce a făcut şi ce nu a făcut fostul preşedinte; câte bune, câte rele; unde şi când a greşit; ce i-a aparţinut lui şi ce a aprţinut altora, dar a fost pus pe seama sa; ce ştia şi ce nu ştia; când trebuia să se retragă şi de ce nu a făcut-o; cine şi cum l-a influenţat; cine şi cum l-a trădat.

Toate acestea, asezonate cu partizanat politic, cu negarea generalizată a întregii sale vieţi, cu ura eternă a celor mici şi nesemnificativi împotriva celor mari, ce se ridică pe scara ierarhică a societăţii prin propriile forţe şi care au încercat să facă ceeace trebuia să fi făcut

Pe niciun autor postdecembrist care și-a pus semnătura, pe vreo lucrare cu subiectul Ceaușescu, nu l-a preocupat să se documenteze și să explice, cu bunăvoință și lealitate, adevărul neretușat, dar obiectiv și cinstit. Cum a izbutit acesta să urce de la cel mai de jos strat al sărăciei, al analfabetismului, al foametei cronice, al umilinței și batjocurii claselor avute și civilizate, opresoare și plină de dispreț față de gloata muncitoare până la istovire; să se ridice până într-un punct aflat deasupra tuturor relelor pământului.

Să afle cum și-a scos el neamul din iobăgia seculară prin disponibilitățile genetice care or fi înmugurit în cine știe ce înaintaș îndepărtat, ridicându-l la un nivel incredibil de dezvoltare; cum a țâşnit la o mică atingere seismică, precum un șuvoi năvalnic, zguduind și fisurând muntele?

 Deseori, războaiele erau urmate, în mod enigmatic, de mutații și de fenomene surprinzătoare, cum ar fi nașterea mai multor băieți decât fete, parcă pentru a-i înlocui pe tinerii care pieriseră în bătălii. S-a observat și în Germania, și în Rusia, dar și în statisticile României, că fenomenul era real, iar lucrurile s-au reechilibrat cam după o jumătate de secol.

Nicolae Ceaușescu s-a născut în anul 1918, prin intervenția zeilor, odată cu nașterea României Mari. Douăzeci şi doi de ani mai târziu, după gâlceava dintre partidele politice și prin lașitatea regelui (Carol al II-lea), România mare se pulverizează.

Zeii nu au iertat neglijarea darului pe care îl făcuseră României și de care conducătorii ei nu fuseseră vrednici.

Ceaușescu era înregimentat atunci în mișcarea muncitorească. Era prea tânăr; nu avea nici puterea și nici împrejurările nu-i erau favorabile, ca să o poată salva.

În opinia autorului, România Mare s-a prăbușit în 1940 fiindcă regele Carol al II-lea a ezitat să declare mobilizarea generală a armatei naționale împotriva Dictatului de la Viena și a ultimatumului sovietic din 26 august, acelaşi an.

Ceaușescu, dacă ar fi avut atunci puterea, nu ar fi stat nicio clipă pe gânduri: ar fi chemat poporul la luptă, pentru apărarea țării.

Fusese gata să o facă, după invazia trupelor care invadaseră Cehoslovacia în 1968, în baza Tratatului de la Varșovia, dacă acestea ar fi dat semne de amenințare la adresa României. În copilărie, fusese unul din cei 10 copii ai familiei. Cu părinții, douăsprezece, iar cu bunicii, paisprezece suflete care împărțeau două odăi din Scorniceștii Olteniei, dormeau, desigur, unii în pat, alții sub pat. Dar toți ai casei sănătoși, muncitori și buni gospodari; toți copiii, frumoși. La ceasul prânzului se adunau în jurul unei mese în mijlocul căreia trona mămăliga zilnică. Mama sau bunica o tăiau cu aţa și o împărțeau fiecăruia în strachina cu ciorbă de fasole sau de cartofi, azi așa, mâine la fel!

Niciunul nu se ridica sătul de la masă, niciunul nu se plângea.

Consătenii mai vârstnici își amintesc și astăzi că în familia Ceaușeștilor n-a auzit nimeni certuri sau plânsete ale copiilor urechiați de părinți. Şi eu îi cred: nu mai au niciun motiv să mintă. Era o familie săracă și sănătoasă, care se dezvolta după puteri, în seninătate și armonie.

La vârsta de 11 ani, Nicu a fost încredințat unui meșter cizmar din București, să învețe meserie. Nu știm și nici nu ne interesează la ce nivel de pregătire profesională ajunsese, dar se știe că n-a practicat niciodată această meserie pe cont propriu. Nu a vorbit despre ea și nici nu a repudiat-o.

Iosip Broz Tito, marele conducător al popoarelor iugoslave, ajunsese calfă în aceeași meserie; Petru cel Mare al Rusiei le arăta oaspeților, cu mândrie, prima pereche de cizme pe care și-o confecționase singur.

Nu cred că Ceaușescu ajunsese la nivelul meșteșugului de a executa o pereche de cizme. Pentru că nu-l interesa meseria: gândurile îi învolburau creierii, în privința nedreptăților pe care le întâlnea la fiecare pas în peregrinările lui pe ulițele prăfuite sau noroioase ale cartierelor mărginașe, unde se țineau întâlnirile clandestine ale adversarilor regimului și ale dictaturii carliste din anii ’30.

Era perioada în care generația adolescenților având vârsta lui Ceaușescu-provenită din cele mai strâmtorate familii de muncitori, de zilieri sau, cei mai mulți, de șomeri-forma zeci de bande de infractori, organizate de interlopi. Erau specializaţi în furtul din buzunare, din locuințe, automobile și magazine. Poliția şi jandarmeria cu asta aveau în principal de furcă, dar nu le lăsau clipe de odihnă, nici ziua, nici noaptea. Nu-i neglijau nici pe lipitorii de afișe contrastatale care apăreau puzderie pe gardurile și zidurile orașelor.

Era o activitate care-l pasiona pe adolescentul cizmar, ca și răspândirea de fluturași prin intersecții, cu chemări la grevă generală sau la răscoală. Când aveau loc asemenea evenimente se riposta cu gloanțe. Așa s-a întâmplat în 1929, la Lupeni, când au fost împușcați zeci de greviști, la fel în 1933 la Atelierele Grivița din București la 16 februarie.

Represaliile regimului politic al vremii fuseseră atât de sângeroase încât ecourile crimelor au ajuns în toată Europa. Una dintre cele mai mari piețe din cartierul Bucureștii Noi, fost zonă a Griviței răsculate, poartă, încă, denumirea populară de Piaţa 16 februarie.

Aceea era lumea lui Ceaușescu, aflat permanent pe listele suspecților și ale urmăriților penali pentru acțiuni considerate subversive, împotriva ordinii de stat și sociale.

El făcea parte, deja, din colectivele de conducere ale unor organizații și asociații antifasciste sau anticapitaliste, cu mai multe arestări și condamnări la activ.

Tânărul Ceauşescu era și a rămas înverşunat împotriva inegalităților, a abuzurilor autorităților și a maltratării deținuților politici.

În acea vreme, cercurile marxist-leniniste, din subteranele unde își organizau întâlnirile și dezbaterile, îl capacitaseră în mod categoric. Se definitivaseră în caracterul său convingerile comuniste, cărora li se dedicase cu toate energiile viguroase ale trupului și sufletului.

Nicolae Ceaușescu se întrupase într-o personalitate distinctă, spiritual, de o fermitate care l-a evidențiat în fața mai marilor conducători și lideri comuniști. Ei îi prevăzuseră un viitor deosebit.

Exact atunci, Gheorghe Gheorghiu Dej se afla în închisoarea Doftana, condamnat la 10 ani de temniță grea. Acolo erau deținuți zeci de activiști comuniști din conducerea partidului, între care și Ilie Pintilie. Mulţi din ei deveniseră victime ale cutremurului din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, când închisoarea s-a prăbușit peste ei.

Ceaușescu, din proprie pornire, organizează formațiuni de tineri care alergau să strângă ajutoare pentru familiile victimelor și ale celorlalți deținuți comuniști din alte închisori.

Anul 1940 devenea astfel, pentru români și pentru țară, cel mai nenorocit din ultima sută, de ani, implicând: pierderea Ardealului de Nord, a Bucovinei și a Basarabiei; apoi cutremurul, detronarea regelui Carol al ii-lea și începerea războiului în centrul Europei. (….)

La ieșirea din închisoare, după mai bine de zece ani, a lui Gheorghe Gheorghiu Dej, 23 august 1944, Partidul Comunist intră în legalitate iar Nicolae Ceaușescu își primește locul cuvenit, de membru al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român-PMR, care funcționează sub această denumire până în 1965, când Nicolae Ceaușescu, ales Secretar general, îi schimbă numele în Partidul Comunist Român.

Nici nu împlinise 30 de ani și partidul îi acordă încrederea de a prelua comanda politică a armatei, cu gradul de general.

Tovarășii săi considerau, ca și el însuși, că prin acest rang era răsplătit pentru adolescența și tinerețea lui, puse total în slujba partidului, implicând toate suferințele arestărilor, ale închisorilor și brutalităților pe care le suportase cu un stoicism care îi deruta pe călăii săi.

Atunci, în acele vremuri grele, în condiții de sărăcie și foamete, hăituit, zdrențuros și alungat dintr-un culcuș în altul, neglijându-și propria sănătate pentru a căuta și găsi mijloace de ajutorare a familiilor tovarășilor ajunşi în închisori, și-a format și întărit caracterul de om, de luptător altruist, de familist, de camarad sincer și loial pentru toți cei care l-au cunoscut și au lucrat cu el.

Caracterul și integritatea morală au fost trăsăturile fundamentale de la care Ceaușescu nu s-a abătut niciodată în viață. N-a trădat, nu și-a schimbat crezul, nu a cauzat altora necazuri, a trăit întotdeauna pentru partid, pentru țară, pentru cei mulți și obidiți, pe el lăsându-se mereu în urmă.

Caracterul nu l-a scutit de greșeli, nu la ferit de erori, nici de insuccese, dar fermitatea, dârzenia sacrificiul de sine, altruismul, promisiunea ca jurământ, toate erau călăuzele comportamentul lui în viața de fiecare zi, în societate, în familie, în partid.

Legea era lege, normele erau norme, tradițiile erau tradiții, toate respectate în mod natural, ca deprindere în construcția personalității lui.

Toate aceste virtuti nu produc genii, nu te îmbogățesc, nu-ți aștern în viață un drum de mătase. Dar lui i-au deschis toate porțile prin care a dorit să treacă. E ușor să negi această realitate, dar e greu să pui altceva în loc, prin care să-i justifici traiectoria în viață, de la zero la cele mai înalte onoruri pe care i-a fost dat unui muritor să le primească într-o viață destul de scurtă.

Să ne reamintim ce spusese domnitorul Carol, viitorul rege Carol I al României mici, după doi sau trei ani de familiarizare cu țara, cu oamenii și cu politicienii ei: România are nevoie de zece mii de WC-uri publice și de zece oameni de caracter care să o conducă.

În patruzeci şi opt de ani de domnie, nu a găsit decât unul singur de caracter: I.C. Brătianu, cel care îl adusese, pe șest, în țară.

Doar lui îi întindea mâna cu toată palma deschisă; celorlalți, după merit, le oferea doar trei, două sau un singur deget.

Evident că greșea. Despre el era sigur că e om de caracter. Dar nu era. Nici cel pe care îl considera ca atare, I.C. Brătianu, nu era. Amândoi semnaseră, prin fraudă, fără știrea guvernului sau parlamentului, tratatul din 1883, cu Puterile Centrale, Germania și Austro-Ungaria, prin care se angajau ca, în caz de război, România să lupte alături de ele.

Dacă semnatarii n-ar fi murit la timp, Transilvania n-ar fi fost niciodată parte din țara mamă, România.(….)

Carol I a moștenit România modernă, europeană, prin toate instituțiile sale, rămânând să se ocupe cu strângerea averilor personale, din uriașa zestre alocată Domeniului Coroanei din avuția iobagilor, a țăranilor liberi și a moșierilor români.

Iar, în 1888 și în 1907, când țăranii și iobagii s-au răsculat, pentru că mureau de foame, alături de copiii lor, micul rege al României mici a întors tunul împotriva lor. (….).

Iubirea de ţară şi popor a fost virtutea cea mai strălucită și constantă a caracterului lui Ceaușescu.

A fost omorât și el, ca și înaintașii lui care își îmbrăcaseră cămașa morții, pentru  salvarea și viitorul poporului lor și al României.(….)

Cu excepția răsculaților din anul 1765 și 1784, care n-au mai putut răbda și care erau săraci lipiți pământului, nici unul nu era mai sărac ca Ceaușescu.

Niciunul nu urcase pe scara socială mai desculț ca el. Dar, ca şi el, toți predecesorii logodiți cu moartea, pentru salvarea neamului, au fost omorâți de ai lor, la comandă sau cu complicitatea străinilor, înainte de a-și îndeplini idealurile.

Pe Ceaușescu, zeii l-au protejat și au fost de partea lui. I-au insuflat vigoare dar și înțelepciune, până la încoronarea cu rangul de vedetă mondială respectată. Au fost alături de el pe schelele României, până la aprinderea lumânărilor pe cel mai mare candelabru din lume,(două tone de cristale), cel din Casa Poporului.

Cum să nu-l iubească zeii pe cel ce făcea totul cu gândul la poporul și la țara lui și nimic pentru el, personal, sau pentru familia lui?

Iar atunci când 22 de milioane de români își aveau casa lor, slujba lor, salariul și pensia lor, școala și sănătatea garantate și gratuite pentru fiecare, EL elibera țara de orice datorie străină și tot considera că mai are multe de îndeplinit!

Trecea pragul țării cu gândul la popoarele sărace și înfometate, din așa zisa „lume a treia”, a pe care visa s-o ajute prin înființarea unui FMI(Fond Mondial de Investiţii), împreună cu marii producători de petrol – Iran și Libia. Urma ca această instituție să acorde credite și asistență financiară pentru dezvoltare, cu dobânzi minime. Intenția depășea deja posibilitățile reale. Romantismul lui revoluționar contravenea capitalismului- imperialist care controla cu autoritate mersul lumii.

În mai puțin de 30 de ani Ceaușescu devenise cel mai vizibil, cel mai activ lider mondial, primit, ascultat și aprobat de cei mai mari și mai importanți conducători ai popoarelor lumii.

De la împăratul Hirohito al Japoniei (considerat Fiu al Cerului) în premieră milenară, la regina imperiului în care soarele nu apunea niciodată, Elisabeta a II-a a Marii Britanii; de la cei trei președinți ai SUA, sau acasă la regii vikingilor nordici, pretutindei i-au fost întinse covoarele roșii, destinate celor mai înalți oaspeți și mesageri.

Ceaușescu n-a făcut ocolul lumii de plăcere, ca divertisment, ci pentru a vorbi omenirii despre țara și poporul lui, de care foarte mulți nu auziseră niciodată.

Nu a mers ca să ceară, ci ca să dea informații, disponibilități de colaborare, schimburi comerciale și culturale. Le oferea gazdelor cadouri-simbol ale artei și civilizației naționale, sugestii și experiențe românești, planuri și perspective pentru pacea lumii și pentru ameliorarea stării materiale și de sănătatea a celor mai sărace popoare.

În cabinetul lui de președinte al României exista un seism cu dolari, din care îi ajuta pe conducătorii unor organizații politice militante, pentru susținerea popoarelor lor în crizele endemice.  

Nimeni nu pleca de la Ceaușescu cu mâna goală. A fost epoca în care România făcea schimburi comerciale și culturale cu peste 150 de state, mai mari sau mai mici.

Ţara avea concesionate zăcăminte de materii prime în America de Sud și în Africa, societăți mixte, cu profituri egale pentru ambele părți. A oferit asistență practică, tehnico- științifică, unor țări în curs de dezvoltare, cu specialiști și credite investiții industriale și agricole, sisteme de irigații, foraje și cercetări geologice pentru resursele materiale de care aveau nevoie. Beneficiare: state arabe, africane sud-americane, asiatice.

Creditele acordate de către România Socialistă țărilor în curs de dezvoltare se ridicaseră la circa 3 miliarde de dolari. Guvernele postdecembriste n-au recuperat mai nimic, sau a făcut afaceri personale cu ele, ori renunțând la cele mai consistente dintre ele.

Doar Irakul avea să ne restituie peste un miliard de dolari dolari. Președintele Băsescu renunțase iniţial la 80 % din sumă(contra a ce?, iar în faza următoare dăduse cu piciorul la toate datoriile, ca să facă plăcere stăpânilor săi.

În „războiul rece” dintre Est și Vest, dar și în războaiele locale, cu precădere cele din Orientul Apropiat, Ceaușescu a fost cel mai activ, vizibil și eficient mesager al păcii din vremea sa. A acționat astfel nu pentru a își face lui publicitate, ci pentru că, s-a dovedit, a fi singurul acceptat, ca mediator, de către toate părțile.

Nu a făcut naveta București-Cairo,Tel Aviv, Ierusalim,Washington,Londra sau Beirut, pentru a călări asini sau cămile, să vadă piramidele sau mormântul nu știu cărui faraon, ci pentru a aduce pace între beligeranți. Retragerea armatei israeliene din Peninsula Sinai și garantarea, din partea Egiptului, a păcii între cele două combatante, a fost isprava lui Ceaușescu, fără ca el să se fi lăudat cu ea, fără să aștepte recompense. Considera că își face datoria asumată de om al păcii și al respectului mutual dintre națiuni și popoare.

Rămâne pentru secole o stenogramă, dintr-o ședință a guvernului israelian – condusă de doamna prim-ministru, Golda Meir, „femeia de fier” a națiunii, în care se afirma că nu trebuie să ia o decizie, într-o anumită cauză importantă, înainte de a asculta și părerea lui Ceaușescu.

Nu pe cea a președintelui american, nici pe cea a președintelui URSS sau a reginei Marii Britanii, fosta putere colonială care a lăsat butoiul de pulbere, cu ceas, după abandonarea coloniei arabe; ci părerea minții celei mai lucide și mai echilibrate,  respectată, în mod egal, în ambele tabere: cea a lui Ceaușescu. De trei ori îl vizitase la București sau îl primise la Tel Aviv. Trecuseră aproape treizeci de ani de la ruperea relațiilor dintre SUA și Republica Populară Chineză și de la eliminarea Beijingului din Consiliul de Securitate al ONU, și ocuparea postului de reprezentantul Taiwanului.

Ceaușescu l-a convins pe președintele Nixon al SUA să meargă la Beijing și să-l întâlnească pe liderul Mao Tze-dun. Un succes diplomatic mai mare nu avuse nimeni până atunci, într-o chestiune atât de sensibilă și aparent insolubilă.

De atunci şi până astăzi, între cele două superputeri mondiale, SUA și Republica Populară Chineză, s-au statornicit relații de interdependență cum nimeni nu ar fi crezut că e posibil.

A triumfat ideea lui Mao: o țară, două sisteme politice și economice diferite și o coexistență pașnică netulburată.

Ceaușescu restabilise astfel dreptatea și echitatea în relațiile Beijing-Washington  pentru mai multe generații. Nici una, nici cealaltă, nu mai pot trăi și nu se mai pot dezvolta fără colaborarea reciprocă, chiar dacă adversitățile de ordin ideologic și strategic nu vor dispărea din planul propagandistic. Însă, cel puțin în analele istoriei chineze, contribuția lui Ceaușescu în chestiunea relațiilor dintre coloşii asiatic și nord-american va fi consemnată și păstrată în memoria cancelariilor diplomatice.

Poate că cea mai teribilă forță a caracterului marelui bărbat de stat care devenise Ceaușescu prin disponibilități ale minții, ale sufletului și înțelepciunii sale genetice afective, a fost preluarea conducerii țării pe cont propriu, în cadrul sistemului politic,  economic și militar condus de la Moscova.

Înaintea lui, birourile politice ale partidelor comuniste din alte țări înfrățite, printre care Polonia și Ungaria, fusese lichidate fizic.

El știa ce i se poate pregăti, dar, jucase cu abilitate și diplomație rolul de fiu credincios al sistemului, luând simetric măsurile de securitate cuvenite. Armata era ținută, discret, cu pușca la picior, Securitatea zi și noapte la datorie. A înfruntat, fără șovăire, restricțiile impuse, și a recunoscut Republica Federală Germania; a menținut relațiile diplomatice cu Israelul, întrerupte de țările frățești; s-a sustras boicotului impus de sovietici Jocurilor Olimpice de la Los Angeles și a aderat la FMI.

Primirea statutului de Națiune Favorizată din partea SUA a adus România în stare de independență totală, economică și politică, pentru prima dată în istoria sa modernă.

Era rezultatul Declarației politice a PMR, din 1964, la conducerea căreia se afla atunci Gheorghe Gheorghiu Dej, prin care România se distanța ferm de orice alt posibil centru de comandă sau influență din afară.(…) Pentru Ceaușescu, serviciile secrete sovietice pregătiseră scenariul din 1989; de conivenţă cu SUA, condusă de președintele George Bush senior, la întâlnirea de pe Crucișătorul Maxim Gorki din apele teritoriale ale Maltei. Comandant suprem, Mihail Gorbaciov. Mita: un milion de dolari. La moartea sa, în 2022, fusese rememorat și chiar glorificat de liderii occidentali pe bună dreptate: îi scăpase de fioroasa Uniune Sovietică. Acasă la el, însă, celovecii l-au tratat ca pe un orice alt mort.

Odată cu Zidul Berlinului cădea și Ceaușescu. Între cele două superputeri nucleare exista un moratoriu de non-acțiune în teritoriul celeilalte. Președintele SUA putea doar să-i ofere lui Ceaușescu azil politic, dar cunoscându-l foarte bine, știa ce caracter are și că nu va părăsi tranșeele.

Ca să liniștească spiritele, serviciile sovietice aveau ca rezervă asul cu fostul rege, pe care îl ofereau poporului dornic de spectacol, ca alternativă de preocupare și dispute, într-o nesfârșită gâlceavă pro și contra.

În fața plutonului de execuție al înaltei trădări, soții Ceaușescu n-au cântat imnul de stat al României, ca la toate festivitățile grandioase ce aveau loc în țară, ci Internaționala: sculați voi oropsiți ai vieții – el exprimându-și, ca pe un testament final, vocația de om al omenirii căreia i se dedicase întru totul, ca ultim revoluționar romantic al lumii moderne. Cu el pierea un ideal; pierea un simbol pe care nu-l mai întruchipase nimeni de la Iisus Mântuitorul încoace.

Această apropiere nu reprezintă o comparație blasfemică, cum ar vrea să speculeze propagandiștii diavolului, ci unicitatea, la nivel pământean, a unui bărbat la fel de sărac, la fel de răbdător, la fel de umilit în copilărie și tinerețe, la fel de răstignit pe peretele cazărmii din Târgoviște cu piroanele-gloanțe, alături de soția sa.

Era în ziua nașterii simbolice a Fiului lui Dumnezeu. Iată semnificația apropierii personajelor pământene în coincidența tainică pentru muritorii de rând, și indescifrabilă pentru toți.

Până aici, nimeni nu a remarcat în mulțimea volumelor incriminatorii și defăimătoare la adresa lui, miracolul prin care s-a ridicat la rangul de vedetă politică mondială un copil din neam iobăgesc-secular, fără niciun sprijin din afară; singur, înaripat de seva fluidă și fierbinte a unui suflet ales, întrupat pentru a fi biciuit de mic și împușcat la bătrânețe;  după ce izbăvise de la sărăcie, de mizerie, boli și înapoiere poporul căruia îi aparținea.

Mai presus de caracterul lui supus rezilienței celei mai dure tehnici de testare, stătea inteligența scăpărătoare, dreapta rațiune și înțelepciunea moștenită din straturi genetice adânci. S-a văzut aceasta prin complicatele tratative politice, diplomatice, de afaceri cu mize uriașe purtate cu monștri sacri ai comerțului, finanțiştilor și bancherilor, ai strategiilor pe termen lung din lumea marilor capitaluri.

Nu ocolea nici micile șopârle pe care, la conferințele de presă din străinătate, i le serveau spontan jurnaliștii care încercau să-l clatine. La o conferință de presă din timpul unei vizite în SUA, un ziarist l-a întrebat: – De ce l-aţi schimbat din postul de ministru de externe pe Corneliu Mănescu?  Răspunsul a venit prompt: Cum ar fi dacă un jurnalist din echipa mea l-ar întreba pe președintele dumneavoastră de ce nu îl schimbă pe secretarul de stat? Ce lecție de decenţă mai subtilă i-ar fi putut servi?

Uluitor a fost însă răspunsul-discurs la întâlnirea de la hotelul Hilton cu reprezentanții Congresului mondial al evreilor și cu cei ai Comunității evreilor din SUA, din 1977, când Ceaușescu trata cu partea americană primirea statutului de națiune favorizată.

Cei care ceruseră întâlnirea veniseră pregătiți să nu ne susțină cauza. Își motivau opoziția prin dificultățile pe care statul român le face cetățenilor români de națiune israeliană de a se repatria, repede și în număr mai mare. Ceaușescu i-a primit și i-a ascultat pe toți vorbitorii, cu mare atenție. Nu avea nimic pregătit, pentru că nu le știa toate doleanțele.

Epuizându-se discursurile reprezentanților,(vreo două duzini), el le-a răspuns concis și integral; în 45 de minute, matematic și gospodărește, cu o logică impecabilă. Probabil că, la cererea musafirilor săi, discursul de răspuns nu a fost dat publicității la data respectivă. A apărut cu ceva ani în urmă, pentru o revistă de istorie și civilizație, în prezent dispărută de pe piața editorială. Cert este că cei veniți să-l preseze cu interesele lor, altfel raționale, după ce l-au ascultat, l-au aplaudat la scenă deschisă și au hotărât pe loc să susțină în congresul SUA cererea României, fără alte condiții. Beneficia de acest privilegiu singura țară din comunitatea socialistă. Ponderea schimburilor comerciale ale României socialiste ajunsese prioritar occidentală, în principal cu țările din Piața Comună.

Reprezentantul statului român obținuse tot ce dorea în materie de tehnologie de ultimă generație. Puterea sa de convingere depășea toate barierele, în special pe cele americane, impuse de Congresul SUA.

A existat și o excepție extraordinară pentru România. Președintele Jimmy Carter s-a implicat personal, ocolind interdicțiile Congresului de a acorda tehnologie de vârf țărilor din blocul socialist, prin intervenție la firma CANDU din Canada, care deținea aceeași tehnologie americană pentru reactoarele atomo-electrice, neavând restricții de asistență.

S-a trecut rapid la contracte și astfel s-a realizat primul grup de acest fel la complexul Cernavodă, din cinci prevăzute. S-a mai finalizat un al doilea după 1989. Produc împreună 20 % din producția internă de energie electrică. Dar aceasta nu e a României decât nominal. Practic a fost oferită Italiei care ne-o vinde cu cât vrea ea. (…) Mai cunoaște cineva un popor mai nevrednic, prin conducătorii lui, în lumea largă?

Tot cu ajutor american a fost construit un reactor atomic cu o putere instalată de 14 MW la Institutul de cercetări nucleare din Piteşti-Mioveni.

După forța caracterului și după fermitatea în urmărirea unor proiecte de o îndrăzneală aparent incompatibilă cu situația reală a țării și a resurselor ei umane și materiale, precum și a întelepciunii, urma clarviziunea evoluției societății super tehnologizate: a luat-o înaintea Europei și a construit Institutul de fizică atomică Măgurele-București, unde erau produse lasere, înainte de 1970 – o premieră europeană.

Aici avea să ia naștere, mai târziu, cel mai puternic laser din lume. Ceaușescu întrevăzuse evoluția ciberneticii și a informaticii și organizase o formă de învățământ superior care a dat specialiști în aceste ramuri de vârf ale tehnologiilor. Am fost prima țară, din sistemul socialist, care trecuse la fabricarea calculatoarelor electronice de performanţă.

Dacă într-un colț îndepărtat al lumii ar veni un ins care să nu știe nimic despre Ceaușescu, dar ar afla ce a reuşit în viaţă, prima întrebare pe care ar pune-o ar fi aceasta: La ce şcoli înalte a studiat? La niciuna. S-ar convinge și acest personaj că Ceaușescu e un caz singular, care nu are cu cine să fie comparat, în lumea reală, nici în trecut, nici în prezent.

Dar insul din colțul îndepărtat sau izolat de lume, ori venit de pe altă planetă, ar putea conchide că, Ceaușescu lucra cu un popor extrem de instruit şi de educat. Răspunsul pamânteanului ar fi: Nu cu mult mai mult ca el.

Atunci, o fi căzut din cer și el și poporul lui…Vechea poveste.

Nu, nimeni n-a căzut din cer! Dar au funcționat armonic și statornic principiile muncii istovitoare, de mic copil, cu responsabilități și răspunderi, a funcționat o intuiție pe care nu o sesizase niciun psiholog, niciun sociolog, poet sau astrolog în potențialul uriaș al poporului român, pe mai mult de jumătate analfabet, dacă fusese pus la învățătură, la disciplină severă și muncă bine stimulată.

 

Lege, ordine, râvnă,încredere.

Nu i-a citit nici pe Constantin Rădulescu-Motru, marele psiholog, sociolog, filozof, istoric, nici pe Dumitru Drăghicescu, cu a lui Psihologie a poporului român, nici pe Mircea Eliade, care sesizase o tendinţă fatalistă a poporului român. Poate că, i-ar fi citit, s-ar fi lăsat păgubaş; n-ar fi încercat, sau poate, dimpotrivă, el care nu credea decât în el însuşi şi în virtuţile ascunse ale neamului valaho-român, s-ar fi ambiţionat să dovedească contrariul.

Probele au venit de la sine, prin a doua generaţie de la începerea procesului la scară naţională de şcolarizare, de la grădiniţă la universităţi, a 3-4 milioane de tineri, în regim de urgenţă.

Întrecerea socialistă pare astăzi o stupizenie, dar atunci, în climatul unei ţări transformate în şantier, cu premii mari pentru orice creaţie, pentru orice inovaţie sau invenţie, emulaţia devenise ca o revărsare a norilor peste pământul ars de secetă îndelungată.

Pentru prima dată, poporul simţea că trăieşte şi că este respectat într-o ţară care produce şi dă fiecăruia ceea ce are nevoie: o casă pentru fiecare familie; un salariu pentru fiecare persoană aptă de muncă şi o pensie rezonabilă, după stagiul de muncă; gratuităţi pentru învăţătură şi sănătate, bilete de odihnă şi tratamente gratuite în puzderie de staţiuni construite la munte şi la mare, pentru cei ce se numeau Oameni ai muncii şi învăţăturii.

Toate încăpeu în formularea: Epoca de Aur – Ceauşescu;

Iar, cum omul avea vocaţia de salvator al umanităţii, pentru a nu mai face pe undeva o ţară asemănătoare, i-a fost aplicată soarta meşterului Manole.