95 ani de la crearea Partidului Comunist Român

Anul acesta, la 8 mai, se împlinesc 95 de ani de la crearea Partidului Comunist Român, partid care a condus țara noastră peste 40 de ani, pînă la 22 decembrie 1989, cînd conducătorul acestuia, Secretarul General – Nicolae Ceaușescu, este arestat iar după 3 zile ”judecat” într-un simulacru de proces, condamnat la moarte și ucis prin împușcare împreună cu soția sa, Elena Ceaușescu(care nu a făcut obiectul procesului și deci necondamnată, dar totuși a fost ucisă). Cei care au decis acest lucru au fost membrii ai PCR , Ion Iliescu fiind cel mai vizibil. Din acel moment aceștia nu numai că s-au dezis de partidul pe cale l-au servit decenii la rînd dar, ulterior, au făcut tot posibilul ca acesta să nu se reorganizeze și să-și continuie activitatea în noile condiții istorice, de pluripartidism.

Chiar dacă au trecut peste 26 de ani, Partidul Comunist Român este încă viu în memoria poporului român și apreciat pozitiv de acesta, peste 60% din cetățeni consideră că acesta a condus bine țara în perioada cînd s-a aflat la conducere, perioadă care trebuie analizată obiectiv, de cercetători împarțiali și nu de anticomuniști notorii sau trădători cum se procedează, din păcate.

Pentru a înţelege corect locul şi rolul Partidului Comunist Român în istoria ţării noastre, trebuie să privim, mai întâi, la originile mişcării muncitoreşti şi ale răspîndirii marxismului în România.

În perioada de început a mişcării muncitoreşti, acţiunile de luptă ale muncitorimii au fost spontane şi izolate. Ele erau îndreptate împotriva scăderii salariilor, împotriva amenzilor, a condiţiilor neomeneşti de muncă, împotriva abuzurilor şi silniciilor patronilor. Formele cele mai frecvente de protest erau: distrugerea uneltelor de muncă, răfuielile cu patronii etc. Cu timpul, însă, s-a trecut şi la greve spontane, cum au fost în 1869, 1872, 1873, 1875 etc., în diverse ramuri industriale (construcţii de căi ferate, tipografie etc.)

Era încă perioada „copilăriei mişcării proletariatului” (K. Marx), în care clasa muncitoare nu era conştientă de rolul său istoric, fiind, deocamdată, o clasă „în sine”.

Cu timpul, însă, solidaritatea muncitorilor a crescut şi, odată cu răspîndirea ideilor marxiste, s-a trecut la crearea primelor organizaţii, cum ar fi „Casa de prevedere a lucrătorilor tipografi” (1858, Bucureşti).

După Comuna din Paris (1871), clasele exploatatoare au generat pe scară internaţională o teroare cruntă înpotriva muncitorilor, trecînd la dizolvarea asociaţiilor muncitoreşti, la arestarea conducătorilor acestora.

Totuşi, lupta nu a încetat, deoarece se forma conştiinţa de clasă a proletariatului, care va fi devenit o clasă „pentru sine”, trecînd de la lupta împotriva unuia sau altuia dintre patroni, la lupta împotriva burgheziei ca și clasă socială.

Lucrări ale lui Marx şi Engels, precum: „Capitalul”, „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului”, „Manifestul partidului comunist” etc., au început să fie răspîndite în ţara noastră, un rol deosebit avîndu-l în acest sens, Constantin Dobrogeanu-Gherea.

În 1886, se înfiinţează primele cercuri socialiste şi muncitoreşti, care, chiar dacă au avut şi lipsuri ideologice, au jucat un rol important, ce s-a concretizat, în anul 1893, în crearea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România – PSDMR,  primul partid al clasei muncitoare românești.

Mişcarea muncitorească a fost influenţată de diverse evenimente, precum: răscoala ţărănească din 1907, prima revoluţie burghezo-democratică din Rusia (1905-1907), dar mai ales Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie (1917).

În 1910, are loc Congresul de refacere a Partidului Social-Democrat din România şi al sindicatelor, congres care adoptă programul politic care avea ca principale prevederi:vot universal, drept la grevă, drepturi egale pentru femei, ziua de muncă de opt ore, contract colectiv de muncă etc.

În 1919, se constituie, sub conducerea lui V. I. Lenin, Internaţionala a III-a (comunistă)-cunoscută sub denumirea de Comintern, care a existat pînă în 1943.

În 1920, are loc o grevă generală a proletariatului român, la care participă circa 400.000 salariaţi din toate ramurile industriei şi transporturilor. Urmare a acestei greve, majoritatea membrilor Consiliului general al Partidului Socialist şi Sindicatelor sînt arestaţi.

În 8-12 mai 1921, are loc la Bucureşti Congresul general al Partidului Socialist din România, care votează transformarea acestuia în Partidul Comunist din România (iniţial numit Partidul Socialist-Comunist), pe baze marxiste, ca detaşament de avangardă al clasei muncitoare, şi afilierea acestuia la Internaţionala  III-a. Toţi cei ce au votat această afiliere au fost arestaţi de către autorităţi.

Anul 1921 rămîne un an de referinţă în istoria mişcării muncitoreşti şi revoluţionare din ţara noastră ca an al fondării PCR(PCSdR-PCdR).

În 1922, la Congresul II, s-a adoptat statutul partidului şi a fost ales primul Comitet Central, iar ca Prim-secretar a fost ales Gheorghe Cristescu

Activitate partidului în cadru legal nu a durat însă mult. După ce, din 1922, a fost o semilegalitate, în septembrie 1924, partidul este scos în afara legii de către guvernul liberal al lui Ion I. C. Brătianu, aceasta după ce, Constituţia adoptată în 1923, prevedea o serie de libertăţi cetăţeneşti, fără a da totuşi şi soluţii la punerea lor în practică. Au fost trecute în ilegalitate şi alte organizaţii, printre care U.T.C. Sediile lor au fost închise, arhivele confiscate, iar conducătorii lor – urmăriţi şi arestaţi.

Motivul oficial al ilegalizării partidului a fost acela că ar fi fost un partid „antinaţional”, fiind un partid în spiritul internaţionalismului proletar. S-a invocat, de asemenea, solidaritatea partidului cu răsculaţii de la Tatarbunar (sept. 1924), prin care s-ar fi împotrivit unirii Basarabiei cu România. Desigur, au fost şi unele greşeli de atitudine săvîrşite de comuniștii români la indicaţia Cominternului. Totuşi, cauza reală a scoaterii în afara legii a fost, în esenţă, alta: aceea că nu convenea stăpînirii burgheze să existe un partid care să apere interesele celor exploataţi. Acesta a fost motivul real al scoaterii Partidului Comunist în afara legii! A contribuit și ostilitatea partidelor burghezo-moşiereşti (naţional-liberal şi naţional-ţărănesc) care nu s-au împăcat cu ideea că partidul comunist e solidar cu muncitorii care se răsculau împotriva regimului burghez fiindcă nu mai suportau regimul de viaţă mizer iar răspunsul acelui regim a fost, o represiune feroce, folosind armata, cum a fost cazul la Lupeni (1929), la Griviţa (1933) şi în alte situaţii, cînd au tras în muncitorii !

Anii ilegalităţii au fost ani grei, în care comuniştii au trebuit să îndure condiţii deosebit de grele, inclusiv teroarea închisorilor, între care se remarcă tenebroasa Doftana, celebră tocmai prin faptul că era rezervată deţinuţilor politici. Dar nimic nu a putut stăvili dragostea fierbinte a comuniștilor pentru eliberarea clasei muncitoare, a întregului popor, de sub regimul burghezo-moşieresc şi făurirea unei societăţi socialiste, libere de exploatare.

În perioada 1924-1945, toate congresele partidului s-au ţinut în străinătate (al III-lea, în 1924, la Viena; al IV-lea, în1928, la Harkov; al V-lea, în 1931, la Gorikovo). De asemeni, ziarul central Scânteia apărea în condiţiile deosebit de grele ale conspirativităţii, dar el a avut un rol excepţional în călirea conştiinţei de clasă a muncitorilor, conduşi de partid.

Începînd cu anul 1934, pericolul fascizării ţării era tot mai mare şi el se va fi concretizat în 1940, cînd România va fi fost invadată de trupele hitleriste şi se va fi instaurat dictatura militaro-fascistă antonesciană, Mişcarea legionară fiind în plină ascensiune, ca agentură a fascismului german (deşi se declara „naţională” şi „profund patriotică”).

Partidul comunist a trebuit să facă faţă acestor evenimente dureroase din istoria ţării şi, cu sprijinul Cominternului (la care era afiliat), să contrabalanseze situaţia creată, mai ales după intrarea României (împotriva voinţei poporului) în războiul antisovietic imperialist, alături de Germania nazistă (1941).

La 6 sept. 1941, P.C.R. adresează partidelor, grupărilor şi personalităţilor politice nefasciste platforma-program intitulată Lupta poporului român pentru libertate şi independenţă naţională, care preconiza unirea tuturor forţelor naţionale pentru răsturnarea dictaturii militaro-fasciste, ieşirea din războiul hitlerist şi alungarea din ţară a trupelor germane, formarea unui guvern al independenţei naţionale cu participarea tuturor forţelor patriotice, eliberarea părţii de nord a Transilvaniei (ce fusese cedată Ungariei horthyste, prin „arbitrajul” germano-italian de la 30 aug. 1940, cunoscut ca Diktatul de la Viena) etc.

Totuşi, războiul antisovietic a continuat pînă la 23 august 1944, cînd au fost întoarse armele împotriva Germaniei naziste.

În aprilie 1944, se creează, pe baza unei platforme antifasciste şi de revendicări muncitoreşti, Frontul Unic Muncitoresc între Partidul Comunist Român şi Partidul Social-Democrat din România, prin care s-a realizat unitatea de acţiune între cele două partide muncitoreşti, fapt care a contribuit la sporirea capacităţii de luptă a clasei muncitoare, la impulsionarea desăvîrşirii alianţelor pe linia Frontului Naţional Antihitlerist.

În iunie 1944, se creează, pe baza unei platforme antifasciste general-democratice, Blocul Naţional-Democrat (B.N.D.), alcătuit din partidele: comunist, social-democrat, naţional-ţărănesc şi naţional-liberal. Platforma cuprindea, ca obiective, încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite, ieşirea României din alianța cu Germania hitleristă, eliberarea ţării de sub ocupaţia germană, înlăturarea regimului de dictatură cu unul democratic etc.

La 23 august 1944, începe, la Bucureşti, insurecţia armată antifascistă şi antiimperialistă, prin arestarea mareşalului Ion Antonescu şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. A fost un moment de cotitură în istoria ţării, care a deschis calea spre democraţia populară iar P.C.R. a reintrat în legalitate.

Armata sovietică a intrat în România şi, chiar dacă astăzi, este privit cu ostilitate acest fapt, populaţia a primit atunci cu căldură pe ostaşii sovietici, care ne-au ajutat să ne eliberăm teritoriul de hoardele naziste. Au fost, desigur, şi abuzuri din partea sovieticilor, ca trupe de ocupație, dar fără ajutorul Armatei Roşii, eliberarea ţării nu ar fi fost posibilă. Oricum, în 1957, trupele sovietice se vor retrage de pe teritoriul ţării.

La 6 martie 1945, se constituie primul guvern democrat-popular, condus de dr. Petru Groza, în care F.N.D. a deţinut poziţii preponderente, clasa muncitoare având rolul conducător. P.C.R. deţinea 4 mandate, P.S.D. – 3, iar Frontul Plugarilor – 3 (pentru a aminti doar formaţiunile politice cele mai progresiste). Regele Mihai a acceptat acest guvern, chiar dacă ulterior( la presiunea partidelor burgheze PNL și PNȚ , în principal), s-a făcut că protestează prin așa-zis-a„grevă regală” dar a renunțat repede la ”sfatul” aliaților.

În martie 1945, se înfăptuieşte Reforma agrară, ceea ce constituie un nou prilej de consolidare a puterii democrat-populare, ţărănimea fiind aliatul de bază al clasei muncitoare.

În oct. 1945, se desfăşoară la Bucureşti lucrările Conferinţei naţionale a P.C.R. (prima, în legalitate), cînd, în fruntea partidului, a fost ales Gh. Gheorghiu-Dej. Atunci, s-a manifestat voinţa ca P.C.R. şi P.S.D. să se unească într-un singur partid muncitoresc. De asemenea, s-au avut în vedere proiecte pentru industrializarea ţării (în special industria grea), dar şi pentru trecerea de la producţia industriei de război la cea de pace, apoi proiecte pentru dezvoltarea cooperativelor de aprovizionare a populaţiei, introducerea controlului statului asupra operaţiunilor bancare, reforma fiscală etc.

Au urmat alte evenimente importante în istoria partidului nostru şi a ţării pe care cu cinste a slujit-o:

– În mai 1946, se dă publicităţii Platforma-program a Blocului Partidelor Democrate (din care făceau parte P.C.R., P.S.D., P.N.L.-Tătărăscu, P.N.Ţ.-Alexandrescu, Frontul Plugarilor şi Partidul Naţional Popular), care să candideze pe liste comune la alegerile parlamentare.

– La 19 noiembrie 1946, au avut loc primele alegeri parlamentare postbelice, în care forţele democratice (în frunte cu P.C.R.) au obţinut o victorie remarcabilă (378 din cele 414 mandate). Astăzi se vorbeşte că acele alegeri ar fi fost falsificate de comunişti, dar nimeni nu a putut aduce vreun argument real. În schimb, sunt cunoscute practicile ţărăniştilor, care, la alegerile din anii ’30, săreau cu bîtele la cei care nu îi votau (urmărind de sus în cabinele de votare şi violînd astfel caracterul secret al votului). Şi sunt cunoscute şi practicile „democratice” ale liberalilor, care puneau botniţă la gura celor ce culegeau strugurii, ca nu cumva să guste şi ei ceva din rodul viilor chiaburilor… Aşadar, cine i-ar mai fi votat pe aceştia în 1946?… Nu era oare sătul poporul de ei?…

– Regele Mihai a deschis, la 1 dec. 1946, lucrările Parlamentului unicameral constituit în urma alegerilor din noiembrie, legalizând, astfel, acest parlament. Opoziţia a refuzat să participe la acest eveniment. Cel mai important fapt petrecut după aceste alegeri a fost acela că ele au fost recunoscute pe plan internațional, în principal de Puterile aliate și Națiunile Unite

– La 30 decembrie 1947, Regele Mihai I abdică de la tronul României, pentru el şi urmaşii săi, punînd capăt instituţiei monarhice, care nu mai corespundea noilor realităţi ale ţării. Se proclamă, astfel, Republica Populară Română – stat al celor ce muncesc cu braţele şi mintea.

– În februarie 1948, are loc la Bucureşti Congresul de unificare a P.C.R. şi P.S.D., şi de creare, pe bazele marxism-leninismului, a Partidului Muncitoresc Român (P.M.R.) – partidul unic al clasei muncitoare. Celelalte partide au dispărut de pe arena politică, deoarece au rămas izolate de masele populare.

Aşa se face că partidul nostru comunist a devenit partid unic de guvernămînt – forţa politică conducătoare a întregii naţiuni (cum va fi fost stipulat în Constituţia din 1965). Se deschidea, astfel, calea pentru o adevărată epopee în istoria patriei noastre – cea mai impresionantă perioadă sub raportul dezvoltării economice şi sociale, în care principalul beneficiar a fost poporul muncitor.

Este adevărat că, la începutul perioadei, dominaţia sovietică a fost evidentă, mai ales pînă la moartea lui Stalin (1953), dar aceasta se va fi diminuat progresiv, odată cu lichidarea „facţiunii moscovite” în frunte cu Ana Pauker şi Vasile Luca (1952), apoi cu retragerea trupelor sovietice (1957) şi cu opoziţia pe care Gh. Gheorghiu-Dej a avut-o, în 1963, faţă de propunerile sovieticilor de „diviziune internaţională socialistă a muncii”. După 1965, s-a evidenţiat tot mai mult scăderea influenţei sovietice şi promovarea unui socialism bazat pe relaţii de egalitate între partidele comuniste, şi nu de subordonare faţă de P.C.U.S.

Se vorbeşte în prezent de „dictatura comunistă”, în opoziţie cu „democraţia” dinainte şi de după perioada socialistă. Vom demonstra în continuare că tocmai în acea perioadă, atît de blamată azi, s-au înfăptuit reforme cu caracter profund democratic, deoarece au slujit maselor de oameni ai muncii, şi nu unei pături restrînse a populaţiei.

Electrificarea ţării, prin construirea de hidrocentrale şi termocentrale, a dus lumina pînă şi în satele cele mai îndepărtate, proces care era încă în derulare în decembrie 1989. Partidul a fost conştient de justeţea ideii leniniste potrivit căreia fără electrificare, nu se poate construi socialismul, deoarece nu se poate asigura o dezvoltare industrială puternică.

Industrializarea a însemnat depăşirea statutului de „ţară eminamente agrară”, pe care partidele reacţionare îl rezervaseră României. Dezvoltarea în special a industriei grele (metalurgia feroasă şi neferoasă, construcţiile de maşini) şi a industriei chimice (mai ales petrochimice) a asigurat progresul general al economiei, cu efecte evidente în ridicarea bunăstării oamenilor muncii.

Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (11 iunie 1948) a fost un act democratic și popular, deoarece întreprinderile industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport au fost puse la dispoziţia oamenilor muncii, desfiinţîndu-se exploatarea capitalistă.

Cooperativizarea agriculturii (desfăşurată în anii 1949-1962), paralel cu exproprierea pămînturilor chiabureşti şi transformarea lor în I.A.S.-uri, a fost un act revoluţionar, care a permis mecanizarea şi chimizarea agriculturii, construirea sistemelor de irigaţii (în mare parte distruse după 1989), dezvoltarea marilor ferme zootehnice, astfel că România era în anii ’60-’70 o ţară cu o agricultură apropiată celor mai dezvoltate ţări. Desigur, au existat şi abuzuri în desfăşurarea cooperativizării, încălcîndu-se uneori liberul consimţămînt, dar aceasta nu poate justifica blamarea procesului în sine, fără de care nu s-ar fi putut moderniza agricultura. Dovada: şi astăzi sînt ţărani care regretă desfiinţarea C.A.P.-urilor, conştientizînd că agricultura cooperativizată este mult mai eficientă decît cea individuală.

Dezvoltarea transporturilor şi căilor de comunicaţie a scos din izolare regiuni întregi. Se remarcă magistralele realizări ca Transfăgărăşanul, calea ferată Bumbeşti-Livezeni, noul sistem feroviar şi rutier Feteşti-Cernavodă, canalul Dunăre-Marea Neagră, metroul bucureştean etc., realizate cu atîtea. sacrificii.

Dezvoltarea turismului, prin construirea de staţiuni balneoclimaterice şi modernizarea celor existente, a fost un obiectiv important al partidului, pentru ca toţi oamenii muncii să îşi poată petrece concediile de odihnă în condiţii din cele mai bune, la tarife accesibile oricui. Pe vremea burgheziei, nici nu se concepea ca un muncitor sau un ţăran să plece în concediu… Doar în anii socialismului a fost posibil acest lucru. Se remarcă aici edificarea, în anii ’60-’70, a litoralului turistic românesc – una din cele mai fascinante realizări arhitectonice, apreciate şi peste hotare. Dovada: miile de turişti străini care veneau în acei ani, alături de turiştii români.

Dezvoltarea învăţămîntului, ştiinţei şi culturii a fost o altă prioritate a partidului, întrucît numai un popor educat poate să îşi formeze o conştiinţă revoluţionară. Gratuitatea învăţămîntului de toate gradele, iar din 1962 şi a manualelor şcolare, a permis maselor largi populare să aibă acees la învăţătură. Cartea – ieftină – putea fi cumpărată de oricine. Înfiinţarea bibliotecilor şi la sate, a stimulat culturalizarea ţăranilor, în rîndul cărora, sub regimul burghezo-moşieresc, domnea analfabetismul. Lichidarea analfabetismului a fost făcută tot sub conducerea partidului nostru comunist! Reforma învăţămîntului din 1948 a avut caracter profund democratic și popular, chiar dacă este blamată în prezent de duşmanii socialismului.

Construcţia de locuinţe a fost o altă realitate a acelui timp. Milioanele de aprtamente construite servesc şi azi locuitorilor ţării. Să nu uităm că, în acei ani, chiria era simbolică, iar posibilitatea de a cumpăra un apartament era mult mai mare decît în prezent.

De asemeni, un act profund democratic era faptul că la terminarea facultăţii sau a liceului, absolvenţii primeau un loc de muncă. Nu se poate uita mirarea pe care preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, a avut-o în timpul vizitei în ţara noastră (1968), cînd a aflat acest lucru şi că în România nu există şomeri. Nici cele mai dezvoltate ţări capitaliste nu puteau asigura locuri de muncă  pentru toţi cetăţenii!

O analiză pertinentă privitoare la dezvoltarea economică postbelică, sub conducerea P.C.R., pune în evidenţă consecvenţa statului socialist care a ştiut să cointereseze şi să antreneze întreaga suflare umană pentru a participa la înfăptuirea planurilor cincinale. Oamenii erau conştienţi că aceasta era o misiune de onoare, întrucît munca era considerată o virtute. Ei ştiau ce fac, ce produc, fiind interesaţi deopotrivă de evoluţia preţurilor de producţie şi de livrare, de tarifele pentru servicii, practicate în ţările cu care România conlucra activ, mai ales cele din C.A.E.R.

Un moment important în istoria partidului este anul 1965, când a avut loc Congresul IV al P.M.R., devenit Congresul IX al P.C.R., reluându-se denumirea de „Partidul Comunist Român”, în locul aceleia de „Partidul Muncitoresc Român”. Atunci a fost învestit în fruntea partidului, ca prim-secretar al C.C.al P.C.R. (apoi secretar general al partidului), Nicolae Ceauşescu. De fapt, acesta preluase funcţia imediat după moartea, la 19 mar. 1965, a lui Gh. Gheorghiu-Dej.

S-a elaborat o nouă constituţie, prin care România devenea „Republică socialistă”, iar P.C.R. avea rolul de forță politică conducătoare.

În august 1968, are loc şedinţa comună a C.C. al P.C.R., Consiliului de Stat şi Guvernului, prin care se condamnă intervenţia în Cehoslovacia a trupelor unor ţări membre ale Tratatului de la Varşovia. S-au interzis atunci manevrele militare ale altor state pe teritoriul României, dar şi cele ale României pe teritoriul altor state. De asemenea, nici un organ al puterii de stat nu putea să aprobe înstrăinarea vreunei părţi din teritoriul naţional.

Perioada de după Congresul IX al P.C.R. a fost cea mai fertilă din întreaga istorie a patriei. Abia în anii ’80 vor fi apărut unele semne de criză, pe fondul necesităţii achitării datoriei externe.

În 1974, s-a elaborat Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi de înaintare a României spre comunism, considerat charta fundamentală a întregii naţiuni.

Dacă s-a ajuns la o „societate socialistă multilateral dezvoltată”, este discutabil. Cert este, însă, un lucru: că, la jumătatea anilor ’80, România era o ţară mediu dezvoltată, cu o industrie putenică, cu o agricultură modernă, iar veniturile populaţiei (din salarii şi pensii) puteau asigura oricărui cetăţean un nivel de trai decent.

În noiembrie 1989, se desfăşoară lucrările Congresului XIV al P.C.R. – ultimul. Trebuia să fie „Congresul marilor victorii socialiste în România”. La acest congres, pentru prima dată în istoria partidului, fuseseră aleşi în Comitetul Central şi muncitori direct din producţie.

Totuşi, hotărîrile acestui congres nu au mai putut fi puse în practică, deoarece au venit evenimentele din decembrie 1989, prin care partidul a fost înlăturat de la putere, iar organele puterii de stat au fost dizolvate. Secretarul general al partidului, ales la congres, a fost asasinat, împreună cu soţia sa, la 25 dec. 1989, în urma unei mascarade judiciare.

Partidul si-a încetat activitatea implicit, în sensul că cei aproape 4 milioane membri fie nu au mai continuat activitatea politică, fie s-au răspândit pe la alte partide (inclusiv partide reacţionare, precum ţărănist sau liberal, zise „istorice”). O desfiinţare oficială a P.C.R. nu a existat şi nici măcar o autodizolvare explicită, care ar fi presupus întrunirea unui Congres extraordinar care să hotărască autodizolvarea.

După 1989, s-a încercat reorganizarea partidului, de către ing. Virgil Zbăganu, care, însă, a murit într-un accident de cale ferată, neelucidat nici astăzi.

Legat de caracterul „istoric” al unor partide ce se declară aşa, trebuie să facem o precizare: partidul nostru comunist este cel mai „istoric” dintre toate partidele, întrucât îşi are rădăcinile în mişcarea muncitorească din România, care a început pe la jumătatea secolului al XIX-lea.

De asemenea, este singurul partid consecvent revoluţionar, care a realizat o epopee fascinantă în istoria patriei noastre. Desigur, au fost şi unele greşeli, dar acestea nu pot suprima caracterul de ansamblu revoluţionar, dovedit prin tot ce s-a construit în România, cît timp a fost condusă de acest partid autentic de stânga.

Partidul Comunist Român rămâne partidul drag al tuturor celor exploataţi, al celor fără proprietate. De aceea, necesitatea reorganizării lui apare ca o realitate a societăţii româneşti contemporane.

Petre Ignatencu

Președintele Comitetului de Reorganizare al PCR