Comunicat – 80 de ani de la marile lupte muncitoreşti

Consecvent cinstirii eroilor clasei muncitoare Partidul Comunist Român-Comitetul de reorganizare  va lua parte la acțiunile prilejuite de împlinirea a 80 de ani de la marile lupte muncitoresti de la Atelierele Grivita din Bucuresti. ce vor avea loc pe data de 16 februarie 2013, la ora 10.00 în Parcul Gării de Nord, alături de alte partide de stânga, sindicate.
Astfel vom aduce un omagiu muncitorilor ceferiști  răpuși de gloanțele autorităților  capitaliste”democratice”, muncitori care au căzut, atunci, în lupta pentru o viață mai bună și contra exploatării capitaliste.

Biroul de presa

80 de ani  de  la  marile  lupte  muncitoreşti din  ianuarie-februarie  1933

Anul 1933 a fost un an de referinţă în istoria luptelor muncitoreşti din România, alături de alţi ani de luptă- 1916,1918, 1920, 1929, sau alături de ani ca 1893 şi 1921 când s-au întemeiat partide ale clasei muncitoare- Partidul Social Democrat Muncitoresc (1893) şi Partidul Comunist din România (1921). Toţi aceşti ani trebuie cunoscuţi şi ţinuţi minte de toţi oamenii muncii din România, de toţi cei care trăiesc din munca lor, indiferent că lucrează cu braţele sau cu mintea, dacă lucrează în mine, în fabrici, în transporturi, în învăţământ sau în servicii, indiferent dacă sunt români, maghiari, rromi sau de altă origine etnică. Trebuie cunoscuţi şi ţinuţi minte deoarece sunt ani în care clasa muncitoare a opus rezistență în faţa asupritorilor săi, a opus rezistenţă în faţa sistemului care-i generează pe aceşti asupritori- sistemul capitalist.

Luptele muncitoreşti din ianuarie-februarie 1933 se situează în contextual MARII  CRIZE  MONDIALE  A  CAPITALISMULUI, începută în America în 1929 prin prăbuşirea bursei din Wall Street şi extinsă în scurt timp în TOATĂ lumea capitalistă. Numai Uniunea Sovietică n-a fost afectată, deoarece avea o economie planificată. În rest, toate ţările, şi mari şi mici, au fost atinse. În America se înregistrau la un moment dat 17 milioane de şomeri. Oameni care pierduseră totul rătăceau prin întreaga ţară în căutare de lucru, împreună cu familiile lor, înghesuiţi în automobilele personale, singurul lucru care le mai rămăsese. La marginea oraşelor au apărut aşa numitele “Hooverville-uri”, cartiere improvizate din corturi şi cutii de carton în care locuiau şomerii. Foarte afectată a fost şi Germania, unde se numărau nu mai puţin de 6 milioane de şomeri!

În România, criza s-a manifestat prin aceleaşi simptome: scăderea producţiei şi a preţurilor, falimente de întreprinderi şi de bănci, concedieri masive şi introducerea aşa numitelor “curbe de sacrificiu”- scăderi salariale ale angajaţilor din sectorul de stat şi particular. Muncitorii au reacţionat prin greve, marşuri, demonstraţii. Conform statisticilor oficiale, numai în întreprinderile particulare s-au înregistrat, între 1929 şi 1933, nu mai puţin de 433 de greve, la care au participat nu mai puţin de 78 400 de salariaţi. Greve de mare amploare au avut loc şi în sectorul de stat.

Prima mare mişcare revendicativă din această perioadă a fost greva izbucnită în 1929 în Valea Jiului, care a culminat pe 5 august cu ocuparea uzinei electrice a minei de la Lupeni, ceea ce a antrenat oprirea întregii activităţi miniere din Valea Jiului. Atunci aramata a deschis focul, ucigând 22 de muncitori. Era cel mai mare masacru împotriva muncitorilor de la greva tipografilor din 13 decembrie 1918. Nu numai muncitorii s-au răzvrătit, dar şi alte categorii sociale. Astfel, în aprilie 1930 a avut loc la Bucureşti un marş de protest al invalizilor de război, nemulţumiţi de pensile de mizerie pe care le primeau. Regimul burghezo-moşieresc şi-a arătat încă o dată natura inumană, punând soldaţii să-i bată pe invalizi şi pompierii să-i stropească cu apă, rece!

Plenarele din aprilie şi octombrie 1932 ale Partidului Comunist din România, anticipând iminenţa unui nou val de lupte muncitoreşti, au hotărât ca formă de luptă greva, însoţită de ocuparea întreprinderilor şi demonstraţii de stradă. Motivul imediat al noului val de mişcări l-a constituit anunţarea de către guvern a unei a treia “curbe de sacrificiu”, adică a unei noi scăderi a salariilor, cu 10-12%, de la 1 ianuarie 1933.

Pe 30 ianuarie 1933 au intrat în grevă cei 2700 de muncitori de la rafinăria “Astra Română” din Ploieşti, datorită concedierilor masive. Valea Prahovei fusese în mod deosebit lovită de criză, patronii ajungând să reducă numărul zilelor lucrătoare la 10-15 pe lună. Autorităţile i-au arestat pe “instigatori”, dar muncitorii din celelalte întreprinderi din Valea Prahovei s-au solidarizat cu greviştii. La Ploieşti grupuri de tineri muncitori, conduşi de utecişti, au tăiat furtunurile cu apă, folosite de jandarmi pentru alungarea protestatarilor. Pe 4 februarie autorităţile au răspuns instituind starea de asediu şi operand numeroase arestări la Ploieşti, Moreni, Câmpina şi alte localităţi din zonă.

Protestele cu cea mai mare amploare au fost însă cele ale ceferiştilor.

Pe 13 ianuarie a avut loc la Galaţi, oraş cu o veche tradiţie muncitorească şi revoluţionară, scenă a marilor demonstraţii anti-războinice din 1916, o întrunire la care au participat 800 de ceferişti, pentru a protesta împotriva condiţiilor impuse de patronat. Pe 15 ianuarie autorităţile au arestat 16 muncitori. Ca urmare, pe 19 ianuarie 1000 de ceferişti gălăţeni au ieşit în stradă pentru a cere eliberarea tovarăşilor lor, obţinând la 12 dintre ei. În aceeaşi zi 1200 de ceferişti ieşeni au participat la o întrunire de protest, urmată de alta, pe 1 februarie, convocată ca răspuns la concedierea unui nou lot de ceferişti.

Cei mai combativi au fost ceferiştii bucureşteni. Pe 28 şi 31 ianuarie au avut loc greve demonstrative la atelierele CFR Griviţa, la care au participat 5000-6000 de oameni, inclusiv muncitori de la întreprinderile apropiate, şomeri sau membri ai familiilor greviştilor. Pe 2 februarie, la semnalul sirenei, muncitorii de la Griviţa au ocupat atelierele. S-au strâns în faţa acestora în scurt timp 6000 de oameni, inclusiv membri ai familiilor greviştilor, şomeri, oameni săraci din cartier. După amiaza s-au alăturat greviştilor şi muncitorii veniţi în schimbul doi. Cu totul s-au strâns astfel aproximativ 8 000 de oameni. La orele 21 delegaţia greviştilor s-a întors de la Ministerul Lucrărilor Publice şi Transporturilor cu promisiunea ministrului Eduard Mirto că principalele revendicări le vor fi satisfăcute. Totodată s-a promis şi acceptarea revendicărilor tuturor ceferiştilor din ţară. Ca urmare, pe la orele 22.30 greva a încetat. Trebuie spus că în aceeaşi zi a avut loc o grevă a ceferiştilor şi la Galaţi, la care au participat, în solidaritate, şi muncitori de la şantierele navale.

A doua zi, 3 februarie 1933, a fost zi de solidaritate naţională cu ceferiştii de la Griviţa. La Iaşi au declarat grevă demonstrativă, peste 1300 de muncitori fiind de la Nicolina, iar la Galaţi peste 1000 de ceferişti au organizat un miting de solidaritate. Ceferiştii de la Cluj au înaintat o moţiune de solidaritate cu fraţii lor de la Griviţa. Şi la Paşcani şi Oradea au avut loc acţiuni de solidaritate cu ceferiştii bucureşteni.

Pe 4 februarie 1933 guvernul burghezo-moşieresc a răspuns prin introducerea parţială a stării de asediu (decretul regal nr. 201). La Cluj poliţia a operat arestări în rândul ceferiştilor, 12 muncitori fiind trimişi în judecată.

În noaptea de 11 spre 12 februarie sunt arestaţi sute de comunişti şi simpatizanţi ai PCR, precum şi conducători ai organizaţiilor de masă. Ca urmare, pe 13 februarie Partidul Comunist din România va dispune reînceperea acţiunilor de protest în toate centrele feroviare ale ţării.  Pe 15 februarie 1933 o nouă grevă s-a declanşat la Griviţa, muncitorii solicitând respectarea promisiunilor făcute pe 2 februarie, ridicarea stării de asediu, eliberarea conducătorilor arestaţi în noaptea de 14 sau 15 februarie, recunoaşterea Comitetului de fabrică. Protestele ameninţă în curând să cuprindă întreaga capitală. Muncitorii de la Durer, din Regie şi de la Uzinele Comunale de Apă declară grevă de simpatie, iar cei de la Herdan, Malaxa, Lemaître, Voinea, Vulcan, Balcani, Mociorniţa organizează mitinguri de simpatie şi solidaritate. Atelierele de la Griviţa sunt ocupate de muncitori, iar în jurul lor se strâng sute de membri de familie, şomeri, muncitori de la alte întreprinderi, oameni săraci din cartier. Aceştia rup cordonul de trupe şi pătrund în ateliere, înmânând greviştilor pachete cu alimente şi sfătuindu-i să nu se dea bătuţi. Înspăimântat, guvernul a ordonat trimiterea de noi trupe. În dimineaţa zilei de 16 februarie armata a trecut la evacuarea forţată a atelierelor, sub conducerea lui Armand Călinescu, viitorul prim-ministru, pe atunci subsecretar de stat la interne. Cum muncitorii au opus rezistenţă, armata a tras din nou. Au fost ucişi, potrivit ministerului de interne, 3 muncitori, 16 au fost răniţi grav iar 2000 au fost arestaţi. În realitate, numărul morţilor a fost mai mare. Conform unui articol din “Magazinul Istoric” din februarie 1973, consacrat aniversării a 40 de ani de la luptele din 1933, printre cei ucişi s-au numărat: Dumitru Popa, muncitor fierar, comunist, în vârstă de 28 de ani, utecistul Vasile Roaită, în vârstă de doar 19 ani, montorul Ion Dup, de numai 17 ani, muncitorul Dumitru Maier, hamalii Ion Dumitrescu şi D.Olteanu.. Printre cei arestaţi s-au numărat şi comuniştii Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Gheorghe Vasilichi. Ei au fost judecaţi la Craiova în 1934 şi condamnaţi la ani grei de închisoare. Chiar şi după domolirea valului revoluţionar au avut loc procese politice împotriva comuniştilor, printre acuzaţi numărându-se Petre Constantinescu-Iaşi, Nicolae Ceauşescu, Ana Pauker şi alţii.

Astazi se încearcă trecerea sub tăcere a evenimentelor din 1933, ca şi a evenimentelor din 1916, 1918 sau 1929, tocmai pentru a ţine clasa muncitoare în întuneric şi ignoranţă, împiedicând-o să-şi cunoască trecutul. Manualele de istorie idealizează şi ridică în slăvi “fericita perioadă interbelică”, ascunzând în mod deliberat elevilor şi studenţilor faptul că aceasta a fost o perioadă de mizerie cruntă şi exploatare la sânge pentru masele largi de către o clică de capitalişti şi moşieri, în frunte cu regele. Dar clasa muncitoare trebuie să-şi cunoască istoria, şi de aceea noul Partid Comunist Român depune toate eforturile în acest sens. Nu trebuie să uităm că în prezent lumea întreagă se îndreaptă cu paşi mari spre o nouă perioadă de criză. De pe urma globalizării capitaliste a profitat doar un număr mic de capitalişti, în vreme ce marea majoritate a oamenilor o duce din ce în ce mai greu, în cele mai avansate ţări. Încet, încet, un nou val revoluţionar se ridică în toate ţările. Chiar şi în România, unde a fost în ultima vreme “linişte” există semne că muncitorii, laolaltă cu alte categorii de salariaţi, încep să se trezească. Partidul Comunist Român este și trebuie să fie cu toată hotărârea alături de cei care trăiesc în sărăcie luptă pentru o viaţă mai bună, indiferent că sunt profesori, muncitori industriali, muncitori calificaţi sau necalificaţi, muncitori autohtoni sau muncitori imigranţi. El trebuie să lupte pentru unirea tuturor celor care muncesc şi sunt exploataţi din ţara noastră, indiferent de sectorul în care lucrează, de originea etnică sau gradul de calificare. De asemenea, el își propune să lupte pentru unirea muncitorilor din România cu fraţii lor din lumea întreagă, care se confruntă cu aceleaşi probleme şi cu acelaşi duşman – sistemul capitalist. Acum mai mult ca niciodată e nevoie de o astfel de unire internaţională, deoarece istoria a demonstrat falimentul tuturor încercărilor de a organiza clasa muncitoare pe baze naţionaliste.

Numai uniţi vom învinge!

Jos exploatarea capitalistă!
Trăiască clasa muncitoare şi internaţionalismul proletar!